Noapte de luni

Pe cont propriu  aș putea să fac orice, doar că,

Prietenii mei venind din spate,

Îmi zic să nu mai plec si voi fi bine.

Sunt așa cel care am făcut  cum am crezut mai bine,

Și mi-am luat în timp multe, nu spun că n-a fost iubire,

Am avut ochi doar pentru ..., și sper să fi beat ca mine,

Și toate ale mele nu mai sunt, pentru cum am refuzat.

Și o să mai plec , doar pentru c-am gresit să pleci ?

Și tu știi cum aș vrea să te găsesc !

Viața, trecem peste, doar împiedicat m-a sfâșiat,

Mă împiedic, când tu ești în zâmbet,

Când vei fi al meu,

Sunt în stare să aștept în a găsi alt loc,

Când eu plec, inima o iau cu mine mereu.

Beat ca mine, nu mă puteți păstra,

Stai cu mine, așa se zice,

Dar pe mine niciodată, nu voi sta.

Și de vineri seara încep să aștept,

Pentru că sensurile mele, pentru că simțurile mele,

Le-ai aruncat cu un gând , al meu!

Ia-mă singur , spune-mi prietenul,

Și știu din nou, eu cel pe prost,

Poate o să doară, unde doară doare la toți,  

Promite-mi că nu voi fi unde a fost fostul,

Pentru mine ai fost vreodată singur ?

Doar ciocănind în miez de iarnă,

Și adevărul este , mă pierd !

Viața la fel este , de dat în timp nu pot,

Repornire pe ambele fronturi , vin la viață.

Mereu singur stau să ascult muzică,

Zi că vei fi în brațele-mi,

Așa să-mi las speranțele în noaptea de luni,

Gândurile mele vin la omul care sper vei fi.

De o fi să fie !

Unde aș putea merge să te urmăresc,
și fug, fug mereu de mine ,
Dar când te văd sunt gata să înfrunt lumea,
și ai trecut prin ce-am trecut și eu.

Dacă mă pierd pe mine, mă găsesc în tine,
Aș vrea dacă te pierzi pe tine să te găsești în mine.


Nu chipul îmi place cel mai mult,
Ci zâmbetul ochilor tăi,
Și negarea adevărului mă face ,
Mă face să îți vreau a fi pace.

A fi cel ce te alină pe o canapea,
Fie ea nici prea fină,
Eu aș sta oricum , oriunde,
Să îți simt pacea în urlet .

A fi cel ce îți arată că nu patul contează,
Că nu banul mă cheamă,
Că atunci când te pun la colț,
Nu vreau să te agăț.

Dar mă eschivez în fața ta,
Mă simt mic în vocea ta, 
Nu sunt vrednic de privirea ta,
Și atunci ripostez , arăt că sunt prost în fața ta .

Nu gândesc, nici măcar odată ce îți zic,
De ce? De ce ?
Pentru că îți zic ce simt , iară simțurile mele ,
Ele au avut altă lege,
Alte veșminte , multă vreme.

Și nu m-am obijnuit să zic pe al nostru grai ,
Să zic cu înțelesuri puține că îmi ești drag .

Iară tu, vrednic și necumpănit,
Ridicat și într-un fel pentru mine neprihănit,
De o fi să fie vrem , a ne știi , a ne cugete,
De nu așa o fost să nu fie , mie nu îmi rămâne ,
Decât a cugete !

The river

The river that grows inside of me,

Just need a second to breath,

Go rush to your car !

And going screaming wild,

Alone and coming around,

What we want is what we were.

Until you give up and run towards me.

Killing dakness, breaking it.

When I would give myself away,

The burning inside of me,

Like a savage, I don't give a dam,

Grows inside of me, I remember.

I remember, I didn't do it,

And the river, here we are.

I'm working and I gave you all,

So what grows inside,

From me to the river,

Howling from afar,

So I keep my horses within.

It's out, there had been a time,

I see the light flow beneath your skin

The river grows and you'll be down,

I won't let it all be wasted.

It messed me up so I could not hear of me.

And keep the sand.

I might saw them in the river,

Blinded by the fear,

But now with your hand.

As once upon a time.

In a moment you want from me diamonds,

Please don't run to the sea,

There are houses and trees.

Doar altcineva

Deși lipsit de aer,
Eu râd, eu sunt, fraier
Și nu-mi vine să plâng,
Nici când mă uit lung.

De ce să plâng,
Eu râd când, aud același cântec,
Când tu-mi ești cântec,
Când uit să mă uit lung.

Ei pot să-mi zică, tu mi-ești lipsă,
În unghiile mele, gunoi, gunoi inutil pe podea,
Și nu-mi vine să plâng,
Și mă arunc către ea.

O muscă, deci plin de nimic,
Pune-mi întrebări care dor,
Iar mâine într-o zi să pot avea zilele mele fără covor,
Deci plin de nimic.

Nedorit, inutil, răul să-l alung,
Iar când îmi vine, eu știu să râd.

Și râd, gunoiul îi pe podea,
Întrec lacrimile, când nu sunt rupt,
Și adu-mi miercurea-n joi, să plecăm noi,
Căci în zilele mele ești exces cu boi.

Eu știu a rupe-o aripă-n zbor,
O vânătoare fără motive,
Cuvinte, ce-mi frâng muștele,
Ce mă împing să cobor.

Sunt încă în căutare de fețe bătrâne,
Să schimb copacul în trunchi,
Noaptea-n zi și întâlnirea-n viață,
Iar amarul în greu și liniștea-n rațe.

Eu știu că oricum, o să cred,
Eu știu că pot să-mi văd genunchii,
Atâta timp cât sunt gri,
Iar în zilele mele fără tine nu mai știu să râd.

Ei vror să audă cum ramuri se frâng,
Zilele mele fără tine sunt doar ecou,
Și știu că nu-i urmă de Soare,
În zilele fără tine e doar un cer, cu haine ce se strâng.

Sunt încă-n așteptare să survolez sateliți de argint,
Și nu plâng, iar pumnii îmi strâng,
Repet întotdeauna - dar eu nu știu să cânt !

Orele, lipsit de aer, piese de copii, nu vor a îmbrăca,
Să calc în picioare minuni, 
Zilele mele sunt absurde,
Și e inutil să dormi lovind pietre.

O mie de stele

Există o cale, în timp,
Ce prin epava inimilor noastre,
Întotdeauna așa cum sunt eu rupt,
Dar de acum nu  mai funcționează.

Ia-mă, în mod misterios în brațe,
Sărută-mă în adâncime,
Să se-ncadreze în dragoste,
Oh, mă îndrăgostesc,
Visez ferestre.

Dragostea este, poate ceea ce am găsit,
Oh dragă, chiar și atunci,
Când mâinile mele, vor face aceleași greșeli.

Te voi lua prin valurile de dans vechi,
Poate doar ne vom pierde prin lumină,
Dragostea-i acolo, inima mea ar putea și ea,
O mie de stele și-am găsit, plus lumina la o mie,
Și gândesc, iubesc în continuare.

Și nu poți mătura în speranța modului în care oamenii,
Chiar acolo se încadrează în dragoste,
Căci nici brațele tale nu se încadrează ca buzele,
Gura ta, dragă este doar ridicarea.

Și mă ai, eu care am trăit în întuneric,
Pentru că miere e părul tău,
Și ce-am trăit dispare în memorie,
Iar pe picioarele tale capu-mi așez.

Există un mine, scos din epavă, ce poate să crească,
Cu inima ce-mi bate, dar nu la locul ei,
Tu ia-mă în brațe și poartă-mi ochii din obraji.

Nu mă juca cu șiruri de caractere,
Unde suntem noi, doar ridicarea dragostei este sufletul tău,
Și nu cu voce tare, o voi păstra goală pe malul rece,
Acolo unde inimile noastre sărutau lumina,
Știu că vei înțelege ce gândesc în ochii tăi.

Iar când nu-mi amintesc numele meu,
Am să învăț să văd întunericul în moduri misterioase,
De-n brațe iubitoare-n dragoste mă iei,
Nu de prea departe, cât să gândesc cu voce tare.

Ș-am fost în derivă, în timpul ce destramă,
Iar acum dragă, voiesc a te cuprinde.

În întuneric când ajuns la greu, intrându-mi prin epavă,
Și furtunile mării cu voce tare, în timp ce corpul meu, picioarele,
Totul a dispărut și nu e zi,
Atunci am învățat a te cânta, am învățat a te vedea.

Doar cu tine am trăit-o,
Spun sărută-mă copilul ce inima acuma-mi bate,
Așa cum suntem așezați, poate asta-i modul în care omul,
Rămâne veșnic verde, chiar și atunci când mâna-mi n-are piese,
Deși greu la 23 funcționez când gândesc la pas de dans.

Până suntem la o sută, hai s-avem ferestre ș-un dans,
O apăsare de mână adâncită de brumă,
Să folosim ca înainte, să ne-ncadrăm toată fără lume,
Să-ți spun eu cum sunt, să-mi zici tu că nu-s singur.

Voi lua și copilul și dragostea și dansul ș-o cameră,
Poate o fi departe unde suntem, chiar și-n mintea mea,
Așa cântă, dar va fi zâmbet.

Și mulțimile, lumina celor o mie de stele,
Ele ce se destramă, întotdeauna în întuneric,
Pentru totdeauna, prea departe plecate,
Ele-mi amintesc de gustul tău.

Sărută-mă și ți-aș cânta în timp,
Voi lua tu ce-a fost o casă,
Și-n cap există ce poate să vadă,
Când, doar pentru a face, am găsit a învăța,
Cum dragostea nu vrea averea ta !

Greutățile de seară

Mai enervată și  într-un chin,
Deși de nesomn te rogi,
Și n-am înțeles chiar de-i târziu.

Zguduită de plâns, stând pe lemne,
Ai urla într-un ritm cocârjit.

Știți voi, căci chiar cu suta de lei, nu s-a plâns,
Și ce chin, a te ruga în vecie mereu.

Nu-ți lua nici un ochi de pe părinți,
Cât încă, chiar de n-ai nevoie, dă-i prea bine să le fie,
Ș-acum făr' de semne ei își cer ai lor fii.

Cocoșați, enervați și în genere deși departe,
Mulți murit-au triști,
Deși de faptul că noi avem pământ în gândire.

Cu capul plecat, foarte liberi ne vor,
Povestind, chiar nu știu ce,
Ei tot mai au loc în conștiința  de strămoși,

Care știu sub vrere, îmbătrânind ne sunt,
Fii, uită curând și nu i-au luat,
Dar tu să nu fi unul din fi.

Să fi plângând în gând,
Căci cerul îi împuținează pe cei,
Pe cei ce ne-au dat de toate.

Chiar dacă plouă mereu și ești vreun șef,
De-o să ai, ai tăi copii, atâți copii,
Și cu somn sub ochii lumii,
Încă să vii !

Mai avem și pe pământul ce nu-l văd,
Eu îi știu și ne-amintim.

Mai avem, pe părinții ce nu-i aude,
Duși în vreun orășel ce n-au nici cruci de legăminte.

Umiliți și de nevoi simțirăm că mai avem,
Copii de-o prăsilă, copil c-o treaptă,
Părinte, să fi de fii.

Ne-au făcut de albirăm de dor,
Într-un trist, încă trecut, al vostru viitor.

Domn cu nesomn, cel care are părinți,
Și cât te-ar ruga, fii bătrâni,
Într-un vagon făr' de bilet pătimind pe undeva,
Ajungem cu sau fără macara.

Că am fost ce sunt, cel mai dureros,
Ce e n-ai ce săi ascunzi,
Sunt și nițel la fel ca ei după auz.

Până aici am dus de la fii la părinți,
Zestre de sat, după actele lor umblat,
Și nici plumbul nu-i explici.

Lungi săptămâni făr' de părinți,
Stafii ier din șanț arare,
Tot mai greu,
Și îi potop de atât nenoroc,
Dar nu-i  de ajuns.

Oare când vom știi, povara acestui apus,
Ba nu aud, ba fac,
Acum încă nu-i potop,
În urmă vom fi,
Fii preazilnicei pâini primită din părinți.

Câtă muncă în plus, ce povară de câini,
Și ca niște slugi, cine mai are din dânșii copii ?

Iar când, îi simți și pe ei,
Nu-i așa că lumii îi plângi,
Cum că ai fii norocos,
Te uită la tine,
Că acolo și ei te-au adus,
Aceștia ce și se numeau părinții bătrâni.

Pururi a nins și-n somn ochii-i deschizi-n spital,
Acum pentru scurtă vreme,
Ei nu au zis  -  nu mai pot !

Infernal, oftează, în ochii lumii,
Între ei și ești mai domn,
Astăzi ai mult să le spui mereu.

Disperate vești, ce azi, ca povară,
Când îți scriau că nu ai au.
Dar cine are, răspundeai.

Și amu' abia dor de părinți ai,
Plângând lacrimi multe,
Nu fi copil, ai dat casele lor.

Pisălogii, copiii noștri,
Cu pași prea mici, sunt , pentru cine.
Însă pentru cine ne-a crescut, nu e pierdut.

Mai așteaptă la porți, chiar de oasele lor îi dor,
Nu contează de loc, căci sunt moșiile lor, fără de scrisori.

Cine sunt cei ce îi simt,
Chiar acuma pe lângă cruci,
Că n-am fost, ori că suntem cuminți,
De-o lume în care, tineri sau nu.
<<Respirând>>

Pricepe, de ce niște oameni din pământ,
Nu vrere mai începe și nu vrere a mai vedea.

Și nu mai văd părinți, doar niște oameni,
Ce nu știu ce e aia,
Și e umbră mai mereu,
Iar mai cu seamă mi-e milă de tot,
Unde-avem ce n-am avut,
Și ieri de părinți ne-am rupt.

Now

And there it says :
It could have been two seats on this table, 
But now is just one,
It could have been my arm around you,
But now is just the alarm,
It could have been your turn to do the washing,
But now you're stuck on.

And there it was :
There we might have sitted and relax into our eyes,
But there now is just a palm,
There we could have drove up and down the streets,
To ease the mind,
But now there is no car.
There we could have jumped into the blowing wind,
But now we were blown to far.

I wonder

I wonder now,
I wonder who will be there ,
Who will be the next one to love you ?

Will he know to taste your soul,
Will he know to fill your that emptiness,
Will he know to catch your eyes ?

My darling I wonder now,
Who will come there,
Will he know where to lay down?

I wonder now if in the morning,
Could he wake up and look at you,
And see how peace looks,
And see how innocence feels?

I wonder my dear,
Would he know how to hug,
How to put the arms around,
How to feel your lips,
How to caress your skin?

And when you're gonna be sad,
Will he know how to make you smile?
Or how to make you share the suffering
Will he know ?

So deep inside I pray he does,
I ask that he sees you as I my eyes did !

But my love if he does not
What will you do is he does not ?

I tried

And gone I was and back and gone,
And back and gone and back and you know already,
You know why I did not stood !

I looked to understand
I waited for you to unfold
I followed what never followed.

You didn't show up,
Only when the clock showed the rising sun.
When the shot was the key.

I would have liked that my word was the one
I wish for you to stop saying no.

But my heart can take only as much
And I runned back, I run as fast as a tide
And as the distance grew longer,
My lust grew bigger

And your eyes pierced me each night
And my sleep went far away
So far I understand now , is not you to blame
It is isn't me also.

We can agree on much,
We can agree on water
But when it comes to soul
I miss the hammer from my crate.

So I might bend on other seats
Or build my own
And you go on and live
Live there up in cold