O mie de stele

Există o cale, în timp,
Ce prin epava inimilor noastre,
Întotdeauna așa cum sunt eu rupt,
Dar de acum nu  mai funcționează.

Ia-mă, în mod misterios în brațe,
Sărută-mă în adâncime,
Să se-ncadreze în dragoste,
Oh, mă îndrăgostesc,
Visez ferestre.

Dragostea este, poate ceea ce am găsit,
Oh dragă, chiar și atunci,
Când mâinile mele, vor face aceleași greșeli.

Te voi lua prin valurile de dans vechi,
Poate doar ne vom pierde prin lumină,
Dragostea-i acolo, inima mea ar putea și ea,
O mie de stele și-am găsit, plus lumina la o mie,
Și gândesc, iubesc în continuare.

Și nu poți mătura în speranța modului în care oamenii,
Chiar acolo se încadrează în dragoste,
Căci nici brațele tale nu se încadrează ca buzele,
Gura ta, dragă este doar ridicarea.

Și mă ai, eu care am trăit în întuneric,
Pentru că miere e părul tău,
Și ce-am trăit dispare în memorie,
Iar pe picioarele tale capu-mi așez.

Există un mine, scos din epavă, ce poate să crească,
Cu inima ce-mi bate, dar nu la locul ei,
Tu ia-mă în brațe și poartă-mi ochii din obraji.

Nu mă juca cu șiruri de caractere,
Unde suntem noi, doar ridicarea dragostei este sufletul tău,
Și nu cu voce tare, o voi păstra goală pe malul rece,
Acolo unde inimile noastre sărutau lumina,
Știu că vei înțelege ce gândesc în ochii tăi.

Iar când nu-mi amintesc numele meu,
Am să învăț să văd întunericul în moduri misterioase,
De-n brațe iubitoare-n dragoste mă iei,
Nu de prea departe, cât să gândesc cu voce tare.

Ș-am fost în derivă, în timpul ce destramă,
Iar acum dragă, voiesc a te cuprinde.

În întuneric când ajuns la greu, intrându-mi prin epavă,
Și furtunile mării cu voce tare, în timp ce corpul meu, picioarele,
Totul a dispărut și nu e zi,
Atunci am învățat a te cânta, am învățat a te vedea.

Doar cu tine am trăit-o,
Spun sărută-mă copilul ce inima acuma-mi bate,
Așa cum suntem așezați, poate asta-i modul în care omul,
Rămâne veșnic verde, chiar și atunci când mâna-mi n-are piese,
Deși greu la 23 funcționez când gândesc la pas de dans.

Până suntem la o sută, hai s-avem ferestre ș-un dans,
O apăsare de mână adâncită de brumă,
Să folosim ca înainte, să ne-ncadrăm toată fără lume,
Să-ți spun eu cum sunt, să-mi zici tu că nu-s singur.

Voi lua și copilul și dragostea și dansul ș-o cameră,
Poate o fi departe unde suntem, chiar și-n mintea mea,
Așa cântă, dar va fi zâmbet.

Și mulțimile, lumina celor o mie de stele,
Ele ce se destramă, întotdeauna în întuneric,
Pentru totdeauna, prea departe plecate,
Ele-mi amintesc de gustul tău.

Sărută-mă și ți-aș cânta în timp,
Voi lua tu ce-a fost o casă,
Și-n cap există ce poate să vadă,
Când, doar pentru a face, am găsit a învăța,
Cum dragostea nu vrea averea ta !