Greutățile de seară

Mai enervată și  într-un chin,
Deși de nesomn te rogi,
Și n-am înțeles chiar de-i târziu.

Zguduită de plâns, stând pe lemne,
Ai urla într-un ritm cocârjit.

Știți voi, căci chiar cu suta de lei, nu s-a plâns,
Și ce chin, a te ruga în vecie mereu.

Nu-ți lua nici un ochi de pe părinți,
Cât încă, chiar de n-ai nevoie, dă-i prea bine să le fie,
Ș-acum făr' de semne ei își cer ai lor fii.

Cocoșați, enervați și în genere deși departe,
Mulți murit-au triști,
Deși de faptul că noi avem pământ în gândire.

Cu capul plecat, foarte liberi ne vor,
Povestind, chiar nu știu ce,
Ei tot mai au loc în conștiința  de strămoși,

Care știu sub vrere, îmbătrânind ne sunt,
Fii, uită curând și nu i-au luat,
Dar tu să nu fi unul din fi.

Să fi plângând în gând,
Căci cerul îi împuținează pe cei,
Pe cei ce ne-au dat de toate.

Chiar dacă plouă mereu și ești vreun șef,
De-o să ai, ai tăi copii, atâți copii,
Și cu somn sub ochii lumii,
Încă să vii !

Mai avem și pe pământul ce nu-l văd,
Eu îi știu și ne-amintim.

Mai avem, pe părinții ce nu-i aude,
Duși în vreun orășel ce n-au nici cruci de legăminte.

Umiliți și de nevoi simțirăm că mai avem,
Copii de-o prăsilă, copil c-o treaptă,
Părinte, să fi de fii.

Ne-au făcut de albirăm de dor,
Într-un trist, încă trecut, al vostru viitor.

Domn cu nesomn, cel care are părinți,
Și cât te-ar ruga, fii bătrâni,
Într-un vagon făr' de bilet pătimind pe undeva,
Ajungem cu sau fără macara.

Că am fost ce sunt, cel mai dureros,
Ce e n-ai ce săi ascunzi,
Sunt și nițel la fel ca ei după auz.

Până aici am dus de la fii la părinți,
Zestre de sat, după actele lor umblat,
Și nici plumbul nu-i explici.

Lungi săptămâni făr' de părinți,
Stafii ier din șanț arare,
Tot mai greu,
Și îi potop de atât nenoroc,
Dar nu-i  de ajuns.

Oare când vom știi, povara acestui apus,
Ba nu aud, ba fac,
Acum încă nu-i potop,
În urmă vom fi,
Fii preazilnicei pâini primită din părinți.

Câtă muncă în plus, ce povară de câini,
Și ca niște slugi, cine mai are din dânșii copii ?

Iar când, îi simți și pe ei,
Nu-i așa că lumii îi plângi,
Cum că ai fii norocos,
Te uită la tine,
Că acolo și ei te-au adus,
Aceștia ce și se numeau părinții bătrâni.

Pururi a nins și-n somn ochii-i deschizi-n spital,
Acum pentru scurtă vreme,
Ei nu au zis  -  nu mai pot !

Infernal, oftează, în ochii lumii,
Între ei și ești mai domn,
Astăzi ai mult să le spui mereu.

Disperate vești, ce azi, ca povară,
Când îți scriau că nu ai au.
Dar cine are, răspundeai.

Și amu' abia dor de părinți ai,
Plângând lacrimi multe,
Nu fi copil, ai dat casele lor.

Pisălogii, copiii noștri,
Cu pași prea mici, sunt , pentru cine.
Însă pentru cine ne-a crescut, nu e pierdut.

Mai așteaptă la porți, chiar de oasele lor îi dor,
Nu contează de loc, căci sunt moșiile lor, fără de scrisori.

Cine sunt cei ce îi simt,
Chiar acuma pe lângă cruci,
Că n-am fost, ori că suntem cuminți,
De-o lume în care, tineri sau nu.
<<Respirând>>

Pricepe, de ce niște oameni din pământ,
Nu vrere mai începe și nu vrere a mai vedea.

Și nu mai văd părinți, doar niște oameni,
Ce nu știu ce e aia,
Și e umbră mai mereu,
Iar mai cu seamă mi-e milă de tot,
Unde-avem ce n-am avut,
Și ieri de părinți ne-am rupt.