Perindând

Locul dăruit, roșcat, hurduca-n ardoare,
Eu, un adolescent brabete, gândur un cântec pe alee,
Mă dau să-mi caut clisă, da se trecuse ceasu,
Și inima-mi în pansament la rece.

Văd fetele, crescute subțirele și ușoare,
Păcat, n-au auzit de cărți, la ele serialele-s reale,
Cineva să mă ghideze printre ele, că-s ca-n oale.

Fir-aș să fiu, tu cu mine-n glie astă vară!

Mamă de ce te-ai întins a concepe?
N-ai crezut că oi avea oblon pe frunte,
Și că mereu tind să mă-mpreunez la buric.

Spune-le tu : deschide-te, are să te cunoască vere,
Căci odinioară, cu papornița din cătun plecași,
Și cu umăru-n iarbă, gemetele-ți ascultași,
E bine neică, acuși o cărămidă-ți ajunge.

Brațele mi-s în poieniță-n iarbă,
Printre vin de leuștean, leuștean bătut de brumă,
Și cu gându la căsuță, înjuga-mi-aș boii la căruță,
Să-ți prind o frântură din a ta pictură.

Da, visele mele-s groase, aproape de un bănicior,
Cam cât cântăream eu ca și fecior.

Și mai pe acum, undeva într-un lift blocat,
Pe seară, simt că-mi e frică.
Da am voință, ce-i drept puțin sunt limitat,
Cam la un chioșc, cu tot cu credință.

Și mai zici să-mi dezvălui zilele-n ochii tăi!

Dar lasă, căci zâmbetul unei curve,
E un moment ce-mi dă contur,
Și după țin dietă, trec și mestec pită.

Băieți, care va să zică, noi nu avem nevoi,
Iar singura bucurie pe stradă-s oamenii.

Mulțimea e în extaz, dădu în streche,
Îi pun căpăstru și o iau pe ulițe.

Oh, tu prieten, atingerea-mi respiră,
Și fetele mi se perindă, se aliniază-n grindă,
Și-mi miroase a uscat, of, maica mea!

Pieptul tău

Naturii-i e ușor s-absoarbă,
Orice rază, cu palmele-n acest piept,
Natura se odihnește agale, 
În spate însă, ea se rupea în dăruință.

Trupul lui, parcă zâmbea necontenit,
Și sub lumină, urechile-i priveau,
În atingerea lui, un lucru binecuvântat.

Nu-i multicolor, era un el așezat pe spate,
Și orice loc necunoscut îi pare-o amintire furată.

Culorile naturii sunt gânduri în mintea lui,
Aerul de deasupra ce-l inspiră,
Îl expiră-n nesiguranță, 
Amestecată-n toamnă.

Nu simțea speranța, 
Fiecare era suflet, un cap făr' de chip,
În al lui ținea s-absoarbă vântului, pantalonii, atâta.

Dădea un dar pe un orice, oricine, 
Ce-i  producea senzualitate-n nările lui.

În urechile-i înfipte-n trupul speriat de șoapte știute,
Știa a urma raza aerului spre căldură, agale,
Pe adierea aceea, ce se umfla, 
Ducând împinse ale sale gânduri.

Fecioarele se propagau vibrând, 
Veneau spre el lăcrimate,
La locuința temporară, 
Vârfurile eliberate, zburdau angelic.

Și el, stătea întins, ca toamna dezgolit, 
Ori de câte ori era necontenit.

-Of, dispusă-n puncte, 
Cuvintele să-l fulgere!

Simțea albastrul sub perină, 
O mireasmă senzuală,
Suavă-i era fiecare călcătură, 
Plutind pe palmele-ți goale,
Sentiment alcătuit cu rost,
În el își sprijinea coatele.

Ele priveau cărnoase, 
Cum un astru, odată voluptos,
Închis în joc, repeta infinitul și se odihnea.

-Dimprejur m-ai răzvrătit, 
Atunci cu frunzișu-n vânt,
Ce victimă ușoară a gândurilor, cu chipu-n lucru!

Băiatul cu ochii-n ocean, 
Venea spre a încerca citi,
Dar, se terminase, simțea ridicarea razei.
Pieptul auriu-i accelerase, 
Și-un dar celest i se alungi în sân.

De odată viața, era ca iubirea ce-mi dă contemplare,
Simțeam la așternut c-aveam să iubesc.

Tu nesfârșire, exprimi puține peste trupul arătat,
Ți-a ieșit culoarea?
Printre zâmbete-și arătă talia,
Începe a se oglindi adierea noastră și plecăm.

Pala-n buzele-n care adia mătase, 
Mă poartă dincolo de inspirație.

Vorbea de rău,
Îți mărturisim, acestea-s multe.
Mintea parcă mi se învârtea,
Fiecare unduire atentă se transformase provocator,
Și pieptul tău din nou îl strâng!

Iubirile

Tu spune-mi, nu-mi arăta doar puncte,
Prin capabilitatea ta, îmi dai pace,
Avem motivele noastre ce ne apără,
Iar gânditul e de ajuns aproape de nouă.

-Și ce, un eseu, scrie că se poate,
Așa că, tu victimă, nu mori oriunde,
Eu nu permit, de unde, tu-n mine!?

N-am început, nu avem în noi,
Părți din iubirea, îmi e prea așezată,
Inimilor le stau, sunt în eu stelele.

-Devenim frumoase, eram secunde noi,
Am mintea așa de știută!

-Niciodată lăcrimate, aranjate pentru scris,
Se puseră la parbriz!

-Așa rupe-ți iubirea, inima, atingerea, prăfuiți-vă,
Reverși definitiv iubirea, cu totul, tu,
Atât de picați, încă suntem!

Învățăm de tot și o ajuns în mine, o am,
Dispuși la furat, hoața noastră, o aveam,
Din motive ce ți-am zis, ai dormit de tot.

-Rău tăinuiești, suntem deja curbate,
Dar mai mult suntem când cerșim,
Repetițiile, ah, ele, de la ele nu suntem încă demente.

Fă-mi acum mai un dar,
Căci atunci când zăceai era bine,
Aranjează-mi un râu, să calc în lac.

-Te-ai secătuit iubire,
Mărturisim că te-ai supus,
Oare cât ne-ai luat, ca să te doară?
Și ce iubim noi nu-i a ta,
Ci un lucru cu cicatrice, așa pe verde,
Ai arătat tu, în vorbire,
Că da, rugina doare și nu te învie.
Din nou te-ai săturat de noi,
Asta la măritiș nu se întâmplă!

Ține să sufere-n șale..

E prea absurditate orice lucru cu imitarea,
La tine însuți, o fire precară, este normal, atunci când,
Poți privi, iar și iar și să nu vrei un argument.
Vinerea asta, s-ar putea decât să doară, căci, nu e mai departe.

Celor unde predecesorii tăi, ai omului, le zici:
Mai, nu este și el pierdut, nu-i mai aduce,
Omului, care mănâncă, când nimic, când orice,
Prin nimic încearcă lucruri.

Să fii imaginația mea, mulțumesc, nu ai decât,
Trebuie perindat lumii și denumit, este și rămâne.

Ne asemănăm vânătoarea către înapoi, către onoare,
Valoare nu e decât, de ce-ul, ăla ce se vrea mai înainte,
Decât mai bun cu cei ca ei, mai bine rămânem în fundătură.

Teribil contemporanii ăștia, iraționalitatea le e rănită,
O să nici nu fie, nici remarcabili, da ține-te, că ei vor să fie,
Nici nu se uită, ține-te mai departe de cei care cânt' !

Mai, după cât  pare a se vedea e limitat,
Păsările, imediat o iau la șale, într-un dâmb al unui
Măr, inexistent, să fie oamenii degeaba?

Te uiți, uiți dragoste, vrei să fim cămăși-n comun,
Cunoașterea de comportament pe lângă vulpile, oh, vulpile,
Adevărat, sunt cu atât mai importante, când
Singure se bucură mai mult cu oile-n cutie.

Limitată de Soare, desparte condițiile ce n-a atins,
Mereu vedea pe un munte de șireturi,
Că pot și să fiu și eu altceva printre ele,
Un orez, printr-un bol pe-aproape, 
Îți dau rolul obosit de a putea cânta cu becu stins.

Stricată

M-am plăcut cu poze, la mal de mare,
Să-mi găsesc forțele de frecare,
Asta căci dialogul relației mobile,
Apucase a înregistra, din două acte, volanul.

Nici bine nu străbăteam locul,
Că al meu oraș ingrat în perspectivă,
Ce se vrea, vrut, poveste muncitoare,
Își aruncă singure zâmbete criminale.

Mda...mângâi, mulțumesc!

Am găsit nervi ca mine, hotărâți,
Ș-am fost fericit, având păpuși ca partenere,
Cu apă-n baterii și-n buze,
Păpușar fără voință!

Continuarea, pe la 4,!