De o fi să fie !

Unde aș putea merge să te urmăresc,
și fug, fug mereu de mine ,
Dar când te văd sunt gata să înfrunt lumea,
și ai trecut prin ce-am trecut și eu.

Dacă mă pierd pe mine, mă găsesc în tine,
Aș vrea dacă te pierzi pe tine să te găsești în mine.


Nu chipul îmi place cel mai mult,
Ci zâmbetul ochilor tăi,
Și negarea adevărului mă face ,
Mă face să îți vreau a fi pace.

A fi cel ce te alină pe o canapea,
Fie ea nici prea fină,
Eu aș sta oricum , oriunde,
Să îți simt pacea în urlet .

A fi cel ce îți arată că nu patul contează,
Că nu banul mă cheamă,
Că atunci când te pun la colț,
Nu vreau să te agăț.

Dar mă eschivez în fața ta,
Mă simt mic în vocea ta, 
Nu sunt vrednic de privirea ta,
Și atunci ripostez , arăt că sunt prost în fața ta .

Nu gândesc, nici măcar odată ce îți zic,
De ce? De ce ?
Pentru că îți zic ce simt , iară simțurile mele ,
Ele au avut altă lege,
Alte veșminte , multă vreme.

Și nu m-am obijnuit să zic pe al nostru grai ,
Să zic cu înțelesuri puține că îmi ești drag .

Iară tu, vrednic și necumpănit,
Ridicat și într-un fel pentru mine neprihănit,
De o fi să fie vrem , a ne știi , a ne cugete,
De nu așa o fost să nu fie , mie nu îmi rămâne ,
Decât a cugete !