Divergenta

Şi mai şti cum îmi zbierai?

Că eram dulce ca un pai,

Că mă urai tendenţios,

Şi mă vroiai să fiu un moş!

Iar în momentele de pace,

Ne-mbrăţişam ca nişte  colace,

Şi ne spărgeam de vre-un lăstun,

Ce-ncepe iar să zboare acum.

Din nou veneam să te orbesc,

Cu ochii mei , ce nu mai lucesc,

Şi mă izbeam de gura ta,

De buza fermă ce-atingeam,

Şi lângă care mă lipeam.

Mă înjurai ,în mod comun!

Şi iar te luai de barba mea,

Nu îţi plăcea asprimea sa.

Şi eu ,atunci când te-auzeam,

Mă ascundeam în mâna ta,

Sperand să-ţi treacă infamia,

Şi să mă-ntorc, să-mi simţi amorul

Ce se scalda în vene ,cu lichiorul.

Şi când am facut-o să mai tacă,

Apucând-o brusc de ceafă,

O luai in brate şi-i aruncai,

Nişte priviri, neisprăvite.

Apoi m-am cam forţat un pic,

Şi usor, duios eu  i-am şoptit,

-Să şti că eu chiar ţin la tine,

Deşi observ că nu-ţi convine!

Iar ea privi la gura mea,

Da nu şoptii nici că ar vrea,

Ci m-apucă de mana grea,

Mă trage incet spre ea,

Şi mă sărută pătimaşă,

Zicându-mi  -Ah am fost laşă!