Nenumit

10.000 de gînduri într-o ploaie de scânduri,

M-atingeau pe umăr şi veneau in cârduri,

Se izbeau în mine ca într-o stafie,

Se roteau în braţe, s-asezau in aţe,

Şi treceau prin mine ,se-ntorceau pe mâine.

A doua zi-mi şopteau c-au ajuns să ma străpungă,

Să foreze , escaveze, până-n zona inimei, 

Da' c-acolo undeva, cică te-au întalnit cumva,

Pe tine ce străjuiai, poarta inimei mi-o ferecai,

O păzeai neîncetat si astfel ele n-au intrat,

Deşi ,da, au încercat, ispitit, forţat, rugat,

Dar nimic nu te-a convins, de mine să te desprinzi.

Si atunci când te-au întrebat :    

-Ce faci tu de ce rezişti ,de unde forţa ţi-o desprinzi?

Tu le-ai zis cu faţa blândă:

-Ce stiţi voi ce-i aia trudă, sa găsesti pe cineva, 

Inima ta să ţi-o vrea , viaţa sa îţi dăruiască, tot la tine să iubească,

Asta-mi dă mie putere să rezist la ger, la bere, la ispită, in toridă,

La apa din caramidă, căci acum ştiu eu că el e-al meu,

Si ţin sa îl străjuiesc, păzesc si ocrotesc, de cârduri de miazănoapte,

Adunate şi stricate, perfide si misogine, ce nu-i vror nici când un bine.

Dupa această trudă grea, ele au zburat spre dealuri,

Rătacind spre alte valuri, si  s-e mai intorc, cândva,

Nu c-ar vrea pe-aici sa vină, ci eu le mai chem in tihnă,

Şi le-arat că suntem bine, fericiţi si odihniţi.