Obârşie

Frumoasă , liniştită-n zare, mi-abate orice-ncercare,

Se face roşie ,la rostirea unei fraze ce mă doare,

Port de umbre, cântec de timbre, îmi ieşişi în cale!

Mai umblu, când nu am ce face, printre orele de după colace,

Cobor în drum, îmi scot din ace, refuz să spun că n-am de-a face,

Te simt prin foşnete şi zgomot de agrafe,te văd şi azi ca un copil ce tace,

Tu eşti departe, tu nu mă vrei să par cu ace, nu vrei să fiu un om ce tace.

Oh.....! De aş putea să-ţi urlu, sperietura-mi dintre braţe!

Nu ţi-am mai zis, nu ţi-am mai spus, de ceva vreme de-un timp apus,

Că ţin la tine, că vreau să fi tu bine, am evitat , am îndurat,

Eu  , mă vroiam să par bărbat, eu mă vroiam un nesimţit ratat.

Eu,rog timpul să-mi cearnă idei, să-mi spună ei, cum să fac să cresc groştei,

Cum să las durerea-mi zare, cum să-ti spun: - Ştii, azi nu mă mai doare!